Practicile de pescuit nedurabile pun în pericol mijloacele de subzistenţă pentru milioane de oameni, în special în ţările în curs de dezvoltare. Peştele şi fructele de mare se numără printre produsele alimentare cele mai comercializate din lume. Peste 800 de milioane de persoane
[1] depind de capturarea, prelucrarea, producerea şi vânzarea peştelui şi fructelor de mare. În ultimii ani, numărul locurilor de muncă din acest sector a crescut chiar mai mult decât populaţia lumii.
[2] Locuitorii ţărilor în curs de dezvoltare depind în mod deosebit de peşte, ca mijloc de subzistenţă esenţial, întrucât aceste ţări asigură cel mai mare volum al capturilor şi producţiei la nivel mondial şi angajează 97% din forţa de muncă a lumii care lucrează în domeniul pescuitului.
[3] O majoritate copleşitoare, respectiv 90%
[4], sunt pescari independenţi care nu lucrează ca angajaţi ai flotelor de pescuit mari. Pentru aceştia, peştele constituie baza venitului, precum şi o parte importantă a alimentaţiei zilnice. Din cauza pescuitului excesiv şi permanent din apele mărilor, nu doar multe stocuri de specii sunt pe cale de dispariţie, ci şi milioane de persoane cărora viaţa nu le oferă oricum prea multe sunt private de alimente şi de posibilitatea de a avea un venit constant. În UE, avem deja o posibilitate foarte concretă: UE este cel mai mare importator de peşte din lume
[5] iar peste 50% dintre importuri provin din ţările în curs de dezvoltare
[6]. Din fericire, în acest caz, mai multă responsabilitate generează mai multă putere: puterea de a solicita practici de pescuit durabile prin consumul nostru şi de a ajuta oame